Sa reluăm pe scurt povestea. În august, preşedintele Băsescu anunţă existenţa unui candidat la preşedinţie care a lucrat sub acoperire într-un serviciu secret de informaţii. Urmează o perioadă de discuţii interminabile televizate despre cine ar putea fi acel agent. Glume, poveşti, caricaturi picante, aluzii fără acoperire la agentul Bond de România. Nimic concret, nimic serios despre subiect. Dacă Băsescu a plonjat pe un tărâm acoperit sau nu, nimeni nu pare dispus să-l urmeze. Cu excepţia ziariştilor, evident. Dar tot nimic nu se rezolvă. Nicio atenţionare publică, nici către Băsescu – ai grijă că eşti pe o pistă falsă!, nici către populaţie – staţi liniştiţi, are cine veghea asupra siguranţei naţionale!, nici către mass-media – nu mai vorbiţi în pustiu, n-ajută la nimeni! Ei bine, pentru că la noi nu se mai poate trăi o zi fără arestări, reţineri sau anchete penale, timpul a trecut pe nesimţite. Adică, nu chiar. A picat o bombiţă, cea cu jurnalistul agent secret.
Povestea lui Turcescu rămâne însă nesemnificativă, fără urmări majore. Şi a început campania. Din păcate, cu nicio ştire despre agentul anunţțat de Băse. Şi când ne gândeam că omu’ a renunţat, şi părea că nu mai era dispus s-o facă – până la miezul nopţii, când l-au cucerit nefastele iele -, dl preşedinte lansează bomba: Victor Ponta a fost „acoperit” pe vremea cânt lucra ca procuror! Povestea poate continua, dar nimeni nu ştie cum şi încotro.
Şi pentru că am ajuns la zi, nu are rost să mai vorbesc despre ce ştim deja. Totuşi cred că ar trebui să ne preocupe dacă avem ce învăţa din povestea agentului secret deconspirat de însuşi preşedintele ţării. În primul rând, cred că povestea asta poate intra în serialul „Twin Peaks”, acolo unde nimeni nu se înţelege cu nimeni. Ştim însă că cea a lui David Linch a avut un sfârşit. Un dezastru. A noastră ne poate duce tot la dezastru? Pe termen scurt, evident, nu. Pe termen lung însă, se poate. Atunci când nu va mai conta adevărul pe care noi nu-l cunoaştem astăzi. Deocamdată, noi plutim pe apele incertitudinilor. Aşa era şi în zilele de la începutul democraţiei postcomuniste, când am intrat în plasa unei diversiuni istorice – cu agenţi străini, securişti şi terorişti. Din păcate, n-am ieşit de acolo, dar nici n-avem şanse să ieşim prea repede. Ne-am eliberat de ceauşeşti, nu însă şi de cei care l-au trădat. De la revoluţia anticeauşistă şi mineriada din februarie 1990, până la jenantul scandal public de astăzi, societatea noastră a rămas butonată din motive de sistem de… siguranţă naţională.
Povestea lui Băse cu deconspiratu’, care l-a şifonat rău de tot, nu poate fi străină de influenţele celor aflaţi la butoanele inteligente ale sistemului. Deşi n-ar recunoaşte, mi se pare că Băse (precum comisarul Cattani) a fost învins de sistem. Altfel nu-mi explic de ce a fost lăsat să intre singur în capcana unei hotărâri de guvern legată de siguranţa naţională – de care ar fi trebuit să fie informat. Cum adică: şeful statului, investit constituţional cu grija siguranţei naţionale, să nu ştie de schimbarea condiţiilor în care pot fi deconspiraţi foştii noştri agenţi secreţi? … Sau n-a vrut el să ştie de celebra HG? În varianta asta, preşedintele Băsescu a provocat un scandal politico-electoral din motivele lansate de adversarii săi de moarte. Dar şi asta face parte din categoria „siguranţei naţionale”, nu? Poate, dar nu neapărat. Depinde de ţară, de maturitatea conducătorilor ei. Şi de cum e gândit sistemul ei propriu de siguranţă. La noi, un conducător cât ar fi de bun (mai ales dacă vrea să le ştie pe toate!) poate fi trădat şi eliminat, când o cere sistemul de apărare a siguranţei naţionale. Simplu! Mai ales dacă, în joc, intră şi slăbiciunile conducătorului. Noi, românii, asta am învăţat bine, în mai toată istoria noastră. Democraţia şi alegerile ei, mai târziu. Poate.