Mass-media și politica mediatică*

* În cea mai mare parte, acest comentariu l-am prezentat într-o conferință organizată la Facultatea de Științe a Universității „Lucian Blaga”, din Sibiu, în 2003. Citind recentul studiu publicat de revista „22” (ediția scrisă, din 20.01.2015), „Despre mass-media, cu îngrijorare”, semnat de d-na Ioana Avădani, directoarea Centrului pentru jurnalismul independent, din București, și una din cele mai convingătoare, autorizate și credibile voci din peisajul public românesc, după 1989, în materie de presă liberă, m-am gândit să reiau propria mea analiză de acum 12 ani, după ce am observat numeroase similitudini cu analiza de actualitate a d-nei Avădani. N-o fac din amor propriu, ci din același sentiment de îngrijorare. Am ajuns să trăim într-o societate în care libertatea unora de-a publica, orice despre oricine, se manifestă din ce în ce mai agresiv, de cele mai multe ori în ciuda dreptului civic fundamental la informare însă corectă, onestă și de importanță generală. S-a ajuns în situația în care nici măcar dreptul la prezumția de nevinovăție să nu mai conteze, în fața jurnaliștilor liberi de vocație și principii profesionale. Sursele de informații, pentru ei, au devenit simple cuvinte amăgitoare. Iar lupta pentru eradicarea corupției a căpătat aspecte mediatice grotești, amintind de teroarea „vânătorii de vrăjitoare”. Compromiterea publică, sfidând demnitatea individuală, nu ne va aduce normalitatea socială pe care oricine și-o dorește.

Intenția mea este de-a atrage, din nou, atenția, asupra fenomenului de degradare a libertății de exprimare, în România, după „modele” autohtone sau de import, oricum străine de condiția umană și mersul normal al unei societăți libere. Numai cu eforturile comune ale celor care înțeleg și împărtășesc aceste pericole majore, ne vom putea elibera de tarele tranziției primitive spre capitalism și democrație liberală. În acest sens, tuturor le recomand lectura studiului din revista „22” (http://www.revista22.ro/despre-mass-media-cu-ingrijorare-52346.html).

De aceea, nu pot decât să fiu de acord cu concluzia Ioanei Avădani: „Mai există (…) tendințe care au impact asupra mass-media din România, sporindu-le vulnerabilitatea: depopularea și deprofesionalizarea redacțiilor, distanța dintre învățământul jurnalistic și practica profesiei, dispariția mediilor locale și concentrarea informației (inclusiv cea comercială) în Capitală și vulnerabilitățile mass-media publice. Realitatea este că s-ar putea să nu existe o soluție unică și, cu siguranță, nu una magică și că este nerealist să așteptăm un jurnalism mai bun, dacă tabloul industriei nu se schimbă”.

*

Un sistem democratic este fundamental legat de libertatea de gândire şi de expresie, rolul Executivului fiind acela de a crea şi asigura acţiunea nestânjenită a acestui principiu fundamental. Cu alte cuvinte, conform studiilor teoretice de specialitate, rolul său nu este numai de a apăra libertăţile cetăţeneşti, ci şi de a le promova. În teorie, nimeni nu contestă acest adevăr suprem, dar consensul general se opreşte aici. În ceea ce priveşte normele care urmăresc traducerea principiului în realitate nu există un consens. Dar, din perspectivă istorică, se poate înregistra o anume evoluţie convergentă. La ora actuală, accentul cade pe “liberalizare” şi pe “conducerea de la distanţă”. Primul termen se referă la rolul din ce în ce mai mare pe care îl au aspectele economice în activitatea mediatică. Presa s-a bazat dintotdeauna pe mecanismele cererii şi ofertei, dar audiovizualului nu i s-a permis decât abia în ultimul timp aceste proces de liberalizare. „Conducerea la distanţă” – neintervenţia directă a autorităţilor, este mai greu de definit. În ceea ce priveşte presa, „distanţa” se poate înţelege ca un respect programatic pentru autonomia ziarelor şi neamestecul autorităţilor centrale. Dar, pentru televiziune, “distanţa” arată altfel şi nu presupune aceeaşi înţelegere a neintervenţiei. Retragerea Executivului din activitatea audiovizualului este, în viitor, inevitabilă, fie şi numai pentru faptul că autorităţile, peste o vreme, nu vor mai fi în stare să organizeze audiovizualul pe piaţa mediatică. Poziţia oficialităţilor faţă de televiziune va deveni asemănătoare celei faţă de presă – o evoluţie socială care duce cu sine o restrângere a politicii oficiale, de la supravegherea vieţii mediatice la pura desemnare a principiilor ei directoare.

Privite din perspectiva construcţiei democraţiei postcomuniste, mass-media din România au dovedit, în ultimii ani, o îngrijorătoare involuţie. De la statutul de a patra putere în stat, s-a ajuns la un blam generalizat dat de întreaga societate profesioniştilor comunicării în spaţiul public, adică celor are şi-au legat viaţa de comunicarea prin mass-media. Cauzele acestui fenomen sunt multiple. În primul rând, este vorba de influenţele crizei generale a societăţii româneşti cauzată de neobişnuinţa oamenilor de a trăi în libertate. La începutul anilor 90, s-a înregistrat o adevărată explozie de mijloace de informare în mase. Cu foarte puţine excepţii, toată suflarea presei româneşti avea ceva contra comunismului şi activiştilor care reuşiseră să se deghizeze în democraţi. Cu toată patima ce domina cuvântul public, chiar dacă politica i-a furnizat cele mai multe subiecte, a fost perioada romantică şi binefăcătoare a noii jurnalistici româneşti. Din perspectiva funcţiei sale informative, din 1990 până în 1996, presa a fost aceea care a pus umărul la dezvoltarea democraţiei mai ales prin impunerea opoziţiei politice la puterea neo-comunistă. Din perspectiva funcţiei sale de „obiecte de divertisment”, presa scrisă s-a întrecut pe sine pentru a cuceri preferinţele bietului consumator de informaţie, dornic şi el de o mai mare diversitate mediatică decât fusese în comunism. Pentru a-i satisface gustul, după un debut timid şi pudipond, gazetari cu experienţă şi-au făcut de cap, umplând paginile ziarelor cu ştiri senzaţionale, multe fiind rodul imaginaţiei unor redactori-scriitori dornici de celebritate.

Se poate afirma cu reale temeiuri că, în relaţia dintre presa românească postcomunistă şi consumatorul de informaţie, la început a fost atracţia. Apoi, a urmat obişnuinţa, pentru ca astăzi lehamitea să-i ia locul. După peste două decenii de la schimbarea regimului politic, romantismul revoluţionar a trecut, în schimb patima politică a rămas, dar curtată de interese clare partinice. Oamenii (în special, consumatorii de informaţii) sunt din ce în ce mai convinşi că nu există principii morale, reguli deontologice şi responsabilităţi sociale, atunci când e vorba de ziarişti. Lor li se permite orice şi oricine poate deveni jurnalist. Este de aşteptat ca această mentalitate să fie abandonată. Altfel, democraţia însăşi va avea de suferit.

Avatarurile jurnalistului român au fost dictate şi de performanţele editorilor, ale directorilor şi patronatului din mass-media. Dacă, după peste două decenii de libertate, presa românească a ajuns mai rău ca o cenuşăreasă a democraţiei, acest fapt li se datorează şi celor care au putere asupra condeierilor, moderatorilor şi producătorilor din mass-media. Mentalitatea lor n-a depăşit limitele micilor afacerişti, dornici de bani, celebritate şi putere. Pentru ei, scopul nu scuză mijloacele, pentru că le lipseşte însuşi scopul, idealul, modelul jurnalisticii informatoare şi formatoare de conştiinţe civice. Despre cultură, educaţie şi rol social, nici nu e cazul să mai vorbim. Asemenea idealuri nu-şi găsesc locul în bilanţurile “mânuitorilor de bani” din mass-media. Pentru patronii celor mai multe media, mijloacele (de informare) există ca instrumente valorificabile la maxim, într-un context anume, la “o adică”. Şantajul, protecţia publică, inculcarea dependenţei carierelor publice de imaginea de presă sunt cele mai invocate motivaţii ale relaţiilor dintre patronatul media şi oamenii cu putere. Este foarte adevărat că politicienii au fost principalii beneficiari ai „mercenarilor” de presă, recrutaţi atât din rândurile patronatului, cât şi ale jurnaliştilor.

Nu mai puţin important este în analiza presei româneşti postcomuniste evoluţia „gustului public”. Aşa cum am spus, la început a fost atracţia pentru o altfel de presă. Oamenii citeau teancuri de ziare dornici să-şi consume curiozităţile inhibate ani de zile de propaganda comunistă. Ştirile de senzaţie dădeau întotdeauna bine. La fel şi comentariile acide la adresa noii puteri. Tirajele creşteau de la lună la lună, dar puţini vedeau falsitatea acestei aventuri mediatice. Adevărul este că foştii ziarişti de la gazetele comuniste se jucau de-a concurenţa (noile apariţii editoriale erau ghimpi în coastele lor), mimau duşmănia între ei – chipurile, pe motive de divergenţe de opinii politice – şi bunăvoinţa faţă de „oamenii muncii”. Totul pare un scenariu asemănător celui din „revoluţie” (partea de după confiscarea ei de gruparea comunistă din jurul lui Ion Iliescu), pentru a iniţia şi încuraja reacţii de mase controlate. Cu un asemenea scenariu era firesc să ajungem, în perioada sfertului de veac trecut, la „mercenariatul” de astăzi. Altfel spus, presa fără pretenții creează publicul fără pretenții.