Scriu aceste rânduri la cald, după spectacolul „N(aum)”, susținut, la Teatrul GONG, de trupa bucureșteană venită la FITS, sub auspiciile teatrului Metropolis. Așadar, sunt încă sub impresia unui performance de mare clasă, pe versuri de Gellu Naum, poetul considerat de critica literară cel mai important reprezentant al genului suprarealist, la noi. Ca spectacol, pentru mulți dintre cei prezenți, versurile interpretate de Oana Pellea și Cristina Casian, au însemnat o călătorie imaginară prin realitățile lumii în care trăim. O lume în care singurătatea, dragostea și prietenia sunt trepte atât de dificil de urcat pe drumul împlinirii vieții noastre.
Spectacolul a avut un mare succes la public. Datorită celor două actrițe, scenariul mai puțin obișnuit, încărcat de-o poezie venită din străfundurile existenței noastre, a reușit să ajungă la inimile oamenilor. Am simțit-o încă din sală, după ce, la final, minute în șir spectatorii au aplaudat performance-ul. Cred că este, în primul rând, meritul d-nei Oana Pellea, interpretă și una din principalele realizatoare ale spectacolului. Acultând-o recitând versurile lui Gellu Naum, am înțeles că întâlnirea cu teatrul, în seara asta, a fost, vorba poetului, așa cum „întâlnirea ta cu un om oarecare nu a fost întâmplătoare / Înțelege, dar ferește-te să explici”. Nici întâlnirea cu universul naumian nu trebuie explicată. Mesajul spectacolului e clar: nu ne învingem singurătatea decât cu dragostea și prietenia față de alții. Alături de Oana Pellea am văzut-o pe Cristina Casian etalându-și talentul cu dezinvoltură și naturalețe, deloc inhibată de apropierea uneia din cele mai rafinate actrițe din teatrul românesc actual.
În mod cert, „N(aum)” – să înțelegem N, de la Naum, ca semnătură a autorului textului acestui spectacol pur și subtil, după cum pură și subtilă este însăși poezia lui – a avut succes la public și cu scenografia redusă la simboluri, cu jocul de lumini și efectele sonore speciale. Așa am trăit, în imaginarul colectiv, unele secvențe din desfășurarea acțiunii, pe mica scenă a GONG-ului, ca pe o călătorie cu trenul, locul consacrat celor mai surprinzătoare și întâmplătoare întâlniri între oameni. Și momentele de muzică au contribuit la succesul trupei de la Metropolis, într-un eveniment artistic ieșit din canoanele clasice, dar fără ambiții experimentaliste. După tăria singurătății, în tristețea ariei verdiene „Addio del passato”, am simțit vitalitatea iubirii din „Thatˈs amoré”, celebra melodie interpretată de Dean Martin, dar și bucuria traiului prietenos alături de semenii noștri, cum o inspiră faimosul „Al doilea vals”, de Dmitri Șostakovici. A fost, deci, un spectacol frumos, care ne-a pus totuși pe gânduri. Direct și fără menajamente, ca viața reală…