Sunt 21 de ani, de când o surprinzătoare şansă m-a purtat în America visurilor mele adolescentine. Am fost într-o delegație de ziariști, din țările ex-comuniste, invitați la un seminar pe teme economice, organizat de Radio Vocea Americii (Washington DC). Aşa am cunoscut o lume nouă, pe care o stiam doar din filme. Deși n-am stat mai mult de trei săptămâni, am văzut cât de departe de visul meu era viaţa reală a americanului. Mie și colegilor mei de generație, Hollywood-ul ne formase o imagine total diferită (ca să nu zic deformată) despre societatea de dincolo de Atlantic. În minţile noastre, America era un fel de spectacol, în care toată lumea cântă, râde și dansează. Însemna Marylin Monroe, Jane Fonda sau Ingrid Bergman, Fred Astair sau Gene Kelly, Paul Newman, Marlon Brando sau Robert Redford. Viaţa americanului din imaginarul nostru se consuma comic, frenetic şi naiv în Miami, Beverly Hills, Chattanooga, în western-uri texane, ori în aventuri în metropolele uniunii celor 50 de state. Evident, percepțiile se nășteau pe fondul frustrărilor și interdicțiilor impuse de dictatura comunistă. Așa a apărut irealizabilul „american dream”.
În cele două decenii trecute de atunci, amintirile s-au grupat în secvențe ca de cinema. De exemplu, ieșirea din subteranul Gării Centrale din New York, când am dat cu ochii de primul zgârie-nori. Urcând treptele, înclinam capul tot mai mult pe spate, iar privirile îmi erau „ridicate” de imaginea mișcătoare a imensului bloc. Pur și simplu, intrasem într-o secvență identică cu cea din „Jandarmul la New York”, unul din episoadele celebrei serii de filme cu Louis de Funes. Naivitatea mea, pe tărâm american, nu era întâmplătoare. Dacă în viaţa reală, comunismul a însemnat colectivizarea ipocriziei, cum spune Octavian Paler, pentru mulți, a însemnat și colectivizarea naivităţii. Cei drept, şi datorită ei, ne-am salvat de ipocrizia sistemului.
Am văzut o Americă spectaculoasă prin arhitectură, dar cât se poate de normală, de comună, prin oamenii ei. Funcţionarii din instituţiile prin care am umblat impresionau cu amabilitatea lor, cu zâmbetul profesional şi vestimentația „office”. În acele momente, cenușiul instituțional de la noi era prea departe ca să mai fac și comparații. Mă bucuram efectiv de tot ce vedeam. Niciodată n-am avut sentimentul că enervam pe cineva cu naivitățile mele sau cu limba engleză, pe care n-avusesem niciodată ocazia s-o exersez „live”. Prezenţa grupului de ziarişti est-europeni era peste tot învăluită cu o caldă prietenie, indiferent cine erau gazdele, la Vocea Americii, Banca Mondială sau FMI. Nu mai vorbesc de profesioniștii de la CNN sau de cei de la Fondul de investiții Merryll Lynch, din WTC-ul new-york-ez. Ca invitaţi ai unei agenții guvernamentale americane (USAID, dacă nu mă înșel), aveam parte de protocolul unei vizite oficiale.
Peste tot, interlocutorii noștri știau multe despre ţara fiecăruia dintre noi. Despre România ştiau că aveam mari probleme sociale (eram la un an şi jumătate, după a patra mineriadă, cea care debarcase guvernul Petre Roman de la putere!!!), din cauza cărora economia noastră se elibera împiedicat din chingile controlului politic și al planificării super-centralizate. La sediul FMI, de exemplu, ni s-au ţinut lecţii de economie de piaţă în tranziţie. Referenții ne copleșeau cu informații noi: „capitalurile se mişcă prin bănci, dar băncile nu sunt întotdeauna eficiente”, „oamenii trebuie să se poată muta uşor dintr-un loc de muncă în altul”, „terapia de şoc implică creşterea bruscă a preţurilor, urmată de scăderea inflaţiei”, „să nu vă aşteptaţi la minuni din partea politicienilor”, „dacă doreaţi minuni, trebuia să vă alegeţi guverne formate din sfinţi”. În special la Banca Mondială, FMI sau WTC am primit cărți, pliante cu grafice și informații despre economia globală, de parcă eram viitori prim-miniştri.
Nu doar economiștii americani ne-au dat lecţii. Un ziarist, care ne cunoștea mai bine decât ne imaginam noi, ne-a vorbit despre realitățile economice ale fiecărei țări. Într-o pauză, l-am rugat să-mi spună ce ar face, dacă ar fi ziarist la Sibiu. Simplu, firesc și direct răspunsul lui a fost clar: „Aș scrie articole despre cum se nasc afacerile în România”. La întoarcere, m-am ţinut de cuvânt, dar m-am liniștit repede. „Rețeta” ziaristului american era, în fond, de bun simț. Dar, la noi, devenea și eficientă numai dacă societatea, în majoritatea ei, era pregătită pentru capitalism. La începutul anilor 90, însă, eram captivii noilor conducători cu apucături vechi.
M-am întors din America cu sentimentul că fusesem la un master intensiv despre necesara reformă postcomunistă. Astăzi, trăiesc cu nostalgie lecţia americană. S-au schimbat multe de atunci. Suntem în UE și NATO, alături de cele mai civilizate state din lume. Ceea ce nu e puțin. Nu mai suntem singuri, dar nici la cheremul vreunei puteri obsedate de propria protecție prin alții. Din păcate, economia de piaţă a făcut pași importanți numai datorită investitorilor străini. Astăzi, puțini români au curajul inițiativei, în condițiile în care statul e controlat de interese oligarhice. După 25 de ani de libertate, societatea pare mai dornică de „protecția statului”, decât să-și verifice curajul liberei inițiative. Motiv pentru care lecția americană mi-a folosit mult, dar numai în plan personal – ca simplu cetățean și jurnalist. Și totuși nu mă feresc să spun: „Thank you, America!”