Dosarul justițiar al revoluției a fost închis. S-a întâmplat zilele trecute, cu puțin timp înaintea împlinirii celor 26 de ani de la momentul astral al eliberării noastre din sclavia utopiei comuniste. Culmea, simultan a fost redeschis (sub presiunea Curții europene a drepturilor omului!) dosarul celei mai sălbatice mineriade, din cele cinci petrecute în primul deceniu al tranziției postcomuniste. De parcă mineriada, ca fenomen socio-politic, n-ar fi fost „puiul” revoluției! Mai precis, al confiscării ei de camarila nomenclaturistă ce l-a ucis pe suveranul dictaturii răsturnate. Suntem în plin exod de natură biblică, după ieșirea dintr-un sistem politic concentraționar. România pare atrasă, astăzi, mai degrabă de „vițeii de aur” ai capitalismului primar, decât de lămurirea trecutului ei recent și înrobitor. Trebuie să recunoaștem, nici nu putea fi altfel. După Ceaușescu, până acum, n-am avut conducători animați de daruri divine, ci de plăcerile lumești. În condițiile date, am ajuns să închidem „dosarul”. Practic, am lăsat povara renașterii naționale, în primul rând prin curățenia morală a elitei conducătoare, altor generații. Timpul va dovedi însă că acest demers (juridic, de înțeles; dar antinațional, prin efectele sale) nu va ajuta societatea să intre în cadența normalității.
După ce am trecut de euforia eliberării, confiscată de salvatorii care au profitat de ea, și am realizat cacialmaua pe care aceștia ne-au servit-o în decembrie 1989, trecerea timpului a lucrat împotriva aflării adevărului. Mai ales a adevărului despre mia de români uciși atunci. Am convingerea că generația noastră avea nevoie de acest adevăr, nu neapărat de celălalt adevăr, despre păpușarii și „sforile” trase de ei pentru „prinderea” și executarea dictatorilor Ceaușescu. Putem fi de acord că ițele politice interne și internaționale, înnodate acum 26 de ani, vor fi descâlcite de alte generații, odată cu desecretizarea lor globală. În schimb aveam nevoie, pentru liniștea noastră de conștiință, de adevărul despre uciderea conaționalilor noștri. Din această perspectivă spun că demersul justițiar al închiderii dosarului revoluției este profund antinațional. Dacă la Parchetul General, unde s-a dispus închiderea, s-au strâns toate informațiile, cum se va afla cine a ordonat diversiunea cu terorișii și cum am reușit să ne împușcăm unii pe alții? Cum se va șterge această pată pe obrazul națiunii române?
Odată cu închiderea dosarului, s-a închis și memorialul național de conștiință al victimelor nevinovate din decembrie 1989. Un capitol din istoria națiunii s-a închis și el. Generațiile viitoare vor avea tot mai puțin timp și mai puține motive să-l redeschidă.
„FILĂ DE DOSAR, DECEMBRIE 1989”. Înainte de „prinderea” și executarea familiei Ceaușescu, am trăit un episod pe care îl voi purta în memorie, până la sfârșitul vieții. Lucram la o întreprindere sibiană, pe care, în acele zile, o apăram de… atunci le ziceam teroriști, acum spun, de minciunile feseniste. Trecuse vârful de eroism, din 21-22, și aveam de apărat „averea poporului”. Zile și nopți făceam de gardă, patrulam, ne urcam pe clădirea administrativă, să fim gata pentru a da piept cu „inamicul” (pe care nimeni nu-l văzuse), și să-i arătăm noi lui că n-avea nicio șansă în fața patriotismului nostru. În realitate, un monstru nevăzut, dar între noi, se juca cu sufletele, trupurile și conștiințele noastre. Într-una din zile (23-25), fără să crâcnim, ne-am lăsat îmbrăcați în costume de gărzi patriotice și, sărmanii de noi!, ÎNARMAȚI CU PUȘTI ȘI MUNIȚIE DE RĂZBOI! Nici acum nu-mi vine să cred că nimeni n-a protestat! Niște bieți rezerviști, dintre care unii cu armata făcută ca o prelungire a vacanței postuniversitare, ne-am trezit apărând podul Gării, înspre oraș. N-am primit niciun ordin scris, nicio explicație, niciun sfat! Mergeți și apărați întreprinderea socialistă, to’arăși! Cam așa am înțeles noi misiunea. Garda era organizată pe schimburi. Într-o zi, pe la orele serii, grupa din care făceam parte a fost surprinsă de un ARO, ce cobora în mare viteză dinspre oraș. Cineva a făcut semn să oprească. Probabil, acel cineva primise o astfel de indicație, ori ideea s-a născut fortuit, în groaza ce ne cuprinsese pe toți. Nu știu. Cert este că ARO n-a oprit, deși a încetinit în dreptul nostru, după care a demarat vijelios în traversarea podului. Atunci s-a produs declicul nostru psihic – nu-i pot spune altfel – în cele două – trei minute cât a durat totul. Ei bine, AM TRAS! Am luat țintă ARO-ul și ne-am năpustit cu gloanțele asupra lui. Norocul nostru a fost că nu l-am nimerit. Îl ciuruiam, poate ucideam pe cineva. Nici nu ne-am trezit bine din beția tragerii la ținta mișcătoare, că, din întuneric apăru un bărbat înalt, cu părul creț și alb la față, așa oacheș cum era. „De ce ați tras, măi fraților? Era cât pe-aici să mă împușcați, dacă nu săream de pe pod…”. Tipul fusese surprins de rafala noastră coborând podul, puțin înainte de-a ajunge la drumul spre oraș. Vitejii de noi am înlemnit. Din prostie, era să omorâm un om. Un om pe care nu-l cunoșteam, dar de atunci îl port în memorie. Mulțumită lui Dumnezeu, peste ani de zile, l-am întâlnit și i-am destăinuit ce aveam pe suflet. Și i-am cerut iertare, iar el a râs.
ÎN LOC DE CONCLUZII. Episodul pe care l-am trăit, în vâltoarea așa zisei revoluții, la fel ca împărțirea de arme și muniție „luptătorilor”, pe buletin, din unitatea militară de pe actuala stradă a Revoluției, ar trebui să dea de gândit celor care dețin toate informațiile despre ceea ce credeam, atunci, că se petrecea cu noi: revoluția începută anti-Ceaușescu și, în formă continuată, sub îndrumarea FSN, contra comunismului. Mai știe cineva, astăzi, exact ce-a fost? Cine a dat acele ordinele aberante, din cauza cărora românii s-au putut împușca între ei? Răspunsurile ne-ar fi ajutat să știm pe cine am ales, în ultimul sfert de veac, să ne conducă. Aceste întrebări, însă, și multe altele, vor rămâne pentru alte generații, după ce informațiile strânse în 25 de ani au fost puse la păstrare, la Parchetul General. Ce vor învăța generațiile viitoare, despre căderea comunismului? Sper să nu fie o istorie la fel ca istoria învățată de generația mea despre „revoluția antifascistă și antiimperialistă, de eliberare a României de sub jugul burghezo – moșieresc”. Până la urmă, s-a dovedit o revoluție antinațională, de aproape 50 de ani, terminată cu o nouă revoluție coordonată de… cine știe?