Printe românii care trăiesc în Paris se numără și Ana Maria Grigore. Românca a avut norocul să nu fie în nici unul din locurile în care au fost atentate vineri seară. A povestit pentru Ora de Sibiu cum a trăit momentul atentatelor și care e starea de spirit la în orașul în care peste 120 de oameni au fost uciși în câteva clipe de teroriști.
Pe Ana Maria, am cunoscut-o exact acum un an, de alegerile prezidențiale din România. Aveam nevoie de cineva care să ne spună cum decurg lucrurile la Paris și ea ne-a redat exact starea de spirit de atunci. Era speranță, bucurie și mult optimism. Acum, la un an distanță am rugat-o să ne spună ce simte și cum se simte în orașul în care teroriștii au făcut măcel, vineri seară. Îngrijorarea, frustrarea și tristețea, sunt sentimentele care îi încearcă pe mii de români ce trăiesc în capitala Franței.
CITEȘTE ȘI: Mărturiile unei jurnaliste școlită la Sibiu care trăiește la Paris: „E greu. Îmi este frică de ce va urma…”
Iată mai jos opinia scrisă de Ana Maria Grigore pentru Ora de Sibiu:
”Vineri seara, 13 Noiembrie – Un orasel in sud-vestul Parisului. Eram la niste prieteni, sa vedem meciul Franta- Germania. Pana aici totul e ok, discutii, bucurie, copiii comenteaza meciul, se joaca…
Meciul se termina, fara interviurile de sfarsit, fara prea multe comentarii, cu genericul „Edition Speciale”. Primul gand care mi-a venit in minte: Am mai vazut genericul asta in ianuarie… Nu putea sa fie ceva de bine….
Si a inceput totul… Parisul e sub teroare. Parisul, orasul iubirii, orasul care incepand cu vineri seara se transforma intr-o sarbatoare…
La Bataclan, doi oameni cu cagule au intrat in sala si au descarcat mitralierele. La Saint Denis, doi kamikaze s-au explodat in apropierea stadionului Stade de France. 80.000 de oameni sunt acolo… Rue Charbone, boulevard Voltaire, Avenue de la Republique, Boulevard Beaumarchais…. Nu se poate! Sunt zonele cele mai frecventate noaptea, e centrul Parisului! Nu se mai termina?!
E un haos totul. Am senzatia ca e aproape o gluma, una macabra, dar gluma… Cum e posibil???
Nu, nu e o gluma, din pacate. Oamenii mor la cativa kilometri de mine, mor impuscati, sunt luati ostatici, sunt terorizati fiindca au vrut sa vada meciul de fotbal si acum nu stiu cum sa iasa in siguranta de la stadion.
Dumnezeule, un prieten bun imi spunea ca o sa mearga cu baietii lui la meci!!! Ii trimit un mesaj: ora 22:53 -” Sunteti bine? Aveti grija, sunt atacuri teroriste la iesirea din stadion. Da-mi un semn cand poti”. Prietenii la care eram aveau un coleg de serviciu, incep mesajele… Liniste totala in casa, doar sms-urile si comentatorii de la TF1.
Suntem in fata televizorului, cu baiatul meu de 8 ani, cu prieteni si la Paris mor oameni! E incredibil! Imi aduc aminte ca-i promisesem ca sambata o sa petrecem toata ziua la Paris… Expozitia lui Warholl o sa mai astepte… Franta e in stare de urgenta, toate muzeele vor fi inchise, activitate ZERO. E ca si cum lumea si-ar schimba sensul de mers, dintr-o data. Un amestec de ganduri, imagini, sentimente.
Nu mi-e frica, sunt trista si ingrijorata… Sunt frustata, nu pot sa fac nimic…. Încep sa ma enervez… Cum e posibil asa ceva? Nu e razboiul nostru, e un razboi, asta mi-e clar, dar nu aici… Noi nu-l vrem, nici cei care dupa o saptamana de munca vor sa iasa in club, sa se distreze, nici al suporterilor Frantei. Nu e posibil, nu mai putem sa iesim in strada in siguranta. Ce-as putea face?
Ma uit la telefon in fiecare secunda. Ma conectez pe facebook. Oare cine ar mai putea fi in Paris in seara asta? Doamne ajuta sa fie cat mai putin rau… Bine nu are cum sa fie, oricum. Ma gandesc la prietenul care a cu copiii la stadion Hai, te rog, raspunde… Ai reusit sa iesi? Primesc primul mesaj la 23:38…. Uffff, bine ca sunt in viata!
Nici nu pot sa ma gandesc la cunoscutii care ar putea fi in pericol, fara a avea un sentiment de culpabilitate. De ce m-as asigura ca doar cunoscutii sunt in siguranta, suntem toti oameni, avem toti dreptul de a fi in siguranta. Dupa ce muncim ca disperatii 5 zile avem dreptul sa bem o bere la o terasa, sa vedem un spectacol in siguranta! E prea mult? Imi dau seama ca in momente ca acestea, toti oamenii imi sunt frati. As vrea sa ma duc acolo, ce-as putea face, cum as putea sa ajut, cum as putea sa ajung la nenorocitii aia.. Imi vine sa urlu.
Apare Obama, Hollande, Merkel…ce cautati la tv??? Nu de vorbe avem nevoie…chiar nu se simte niciunul responsabil pentru haosul asta? Mesaje de sustinere? Ce sustinere??? Dupa ce s-a intamplat nenorocirea, ce-ati facut inainte? Sentimente de furie incep sa se instaleze. Sunteti toti responsabili de nenorocirea asta si din pacate, nu va fi ultima!
Trebuie sa facem ceva! Sa ne iubim, sa ramanem uniti, francezi, romani, arabi, evrei, rusi…nu e razboiul nostru. E razboiul lor !!!”
Surse foto: lefigaro.fr
