Legenda spune că, în timpul asedierii Bizanțului de către otomani, învățații împăratului Contantin al XI-lea discutau aprins despre „sexul îngerilor”. Nu se știe dacă au ajuns la o concluzie, dar sigur este că odată cu căderea Constantinopolului, dispărea în istorie Imperiul Roman de Răsărit, iar Imperiul Otoman se instala în Balcani și în estul Mării Mediterane. De-aici încolo, puterile europene au avut în coasta lor o putere străină de civilizația creștină, pe care n-au mai putut-o ignora aproape o jumătate de mileniu.
Cam așa mi se pare că se întâmplă, în aceste zile, cu România, când minți luminate își dispută adevărul despre opțiunile românilor ardeleni privind unirea cu Vechiul Regat, acum 97 de ani. Trec peste faptul că, după aproape un secol, acest subiect trebuia închis, pentru cei mai mulți cercetători. Și totuși, nu mică mi-a fost uimirea când am citit deunăzi, într-o publicație bucureșteană, criticile aduse de academicianul clujean Ioan-Aurel Pop istoricului Lucian Boia, pe care îl pune la zid pe motiv că „din dorinţa de câştig facil, falsifică istoria”. Este vorba de cartea „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, în care Boia arată că unirea cu Regatul n-a fost singura opțiune de rezolvare a problemei naționale, precizând că românii „nu mai mult îşi doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate”. Dar iată ce spune profesorul clujean despre cum s-a înfăptuit Marea Unire: „(…) o latură a intelectualităţii ungare a lansat şi ideea că românii ardeleni s-au lăsat amăgiţi de unii lideri de-ai lor, formatori de opinie, îndoctrinaţi la Bucureşti şi că aşa s-ar fi făcut unirea”.
Ce înțelege omul de rând din această dispută academică? Nu sunt sigur că, în afara specialiștilor, mai sunt cititori de presă dispuși să țină partea unui preopinent sau celuilalt. Altele sunt subiectele ce ard la ordinea zilei. Omul se confruntă cu probleme prea serioase de strictă actualitate, așa încât asemenea dispute intră în categoria „sexul îngerilor”. În plan intern, guvernarea tehnocrată, venită după una profund populistă, dorește să inițieze (cel puțin) reforme majore în societate, simultan cu războiul anti-corupție dus de „incoruptibilii” DNA-ului. Această strategie nu pare să aducă prea curând zile calme, cât timp simultan apar valuri de rețineri și arestări, sechestrări de bunuri și blocări de conturi, incapacități de plată și falimente! Mai ales că nimeni nu pare dispus să analizeze ce efecte de lungă durată poate avea curățenia justițiară din afaceri, administrație publică și politică, asupra societății, făcută în pas de defilare.
Viața merge, însă, înainte cu toate disputele de idei și mulțimea de crize social-politice. În tot cazul, criticile aduse istoricului Lucian Boia nu mi se par întemeiate. Părerile fruntașilor români, la începutul secolului XX, au fost împărțite. Pentru unii „soarele românilor răsare de la București”, în timp ce pentru alții rezolvarea rezonabilă a problemei naționale se integra în federalizarea imperiului și autonomia Transilvaniei. Nimeni nu a intuit însă că finalul marelui război va aduce darul unificării noastre naționale. Din acel moment chiar și federaliștii au renunțat, în favoarea Marii Uniri. O spune cel mai reprezentativ exponent al federalismului: Aurel C. Popovici. Lucian Boia nu ar putea diminua dorința unirii la românii ardeleni de acum o sută de ani, pentru că ar fi împotriva propriei sale exegetici. Boia este istoricul demitizării istoriei românilor, nu al denaturării ei. Mi se pare un lucru lăudabil și necesar, fundamental pentru normalizarea societății românești, după aproape un veac de singurătate naționalist-șovină.
Am convingerea că disputele prostești dintre învățați nu ajută societatea. La ce-a dus disputa învățaților Constantinopolului privind „sexul îngerilor”? Istoria ne răspunde: la dispariția imperiului bizantin. La ce poate duce o dispută, pe un subiect ca „Marea Unire”, generată de convingeri șovine? Evident, la repetarea greșelilor istoriei, nicidecum la întărire elanului civic înnoitor.