Luni se împlinesc treizeci de ani de la moartea celui care a fost Constantin Noica. Poetul a cărui carieră și viață se leagă de meleagurile sibiene și Păltiniș, a fost înhumat la schitul din stațiunea aflată la o oră de mers cu mașina de Sibiu.
Filosoful și eseistul Constantin Noica, părintele ”Școlii de la Păltiniș”, s-a născut la 12/25 iulie (potrivit altor surse, la 11/24 iulie) 1909 în comuna Vitănești, județul Teleorman, ca fiu al lui Grigore Noica, moșier, anunță Agerpres. Centenarul Constantin Noica (1909 — 1987) — ‘Arhitectura ființei’, organizat la Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române; în imagine acad.Eugen Simion. (București, 16 iulie 2009)
Cursurile gimnaziale le-a urmat la București, la fel și pe cele liceale, anume Liceul ”Dimitrie Cantemir” (1920-1924) și la Liceul ”Spiru Haret” (secția modernă, 1924-1928), dovedind de timpuriu înclinații spre beletristică. Debutează în decembrie 1927 în ”Vlăstarul”, revista elevilor de la ”Spiru Haret”, cu poemul în proză ”O poveste”, potrivit ”Dicționarului general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2005).
S-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din București, optând pentru specializarea în filosofie. Colaborează la ”Ultima oră” încă de la înființarea acestui cotidian, în decembrie 1928. Publică aici, în pagina culturală îngrijită de Petru Comarnescu, numeroase eseuri, cronici, note, interviuri. De asemenea, începe să publice eseuri sau cronici și în ”Vremea”. Devine licențiat în filosofie în 1931, cu lucrarea ”Problema lucrului în sine la Kant”. În vara aceluiași audiază lecții la Liga Națiunilor din Geneva, unde obținuse o bursă.
În perioada 1932-1934 a fost bibliotecar la Seminarul de istoria filosofiei al lui P.P. Negulescu, precum și membru al Asociației ”Criterion”. În 1932 începe și studii universitare de matematică și de filosofie clasică, în vederea adâncirii filosofiei științei și a istoriei filosofiei, studii pe care le urmează un singur an. Revine apoi la activitatea publicistică, scriind la ”Rampa” și la ”Credința” (decembrie 1933-decembrie 1934). Împreună cu alți tineri, între care Ioan I. Cantacuzino, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl, face parte, de la începutul anului 1934, din comitetul de redacție al revistei ”Convorbiri literare” (până în luna iunie a aceluiași an, când au demisionat în bloc).
Constantin Noica a debutat editorial în 1934, cu ”Mathesis sau Bucuriile simple”, lucrare tipărită la propunerea Comitetului pentru premierea tinerilor scriitori needitați. Refuză intrarea în învățământ, pe un post de asistent la catedra lui P.P. Negulescu, și tot din 1934 se orientează mai hotărât către activitatea filosofică. Se retrage la Sinaia, unde tălmăcește lucrări din Descartes și din Kant, iar pentru a se întreține dă lecții particulare și face traduceri literare, singur sau în colaborare cu soția sa, Wendy Muston. Este perioada în care îi apar lucrările ”Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant” (1936), ”De Caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului” și ”Viața și filosofia lui René Descartes” (1937).
Primește o bursă din partea Institutului Francez de Înalte Studii din România și pleacă la studii de specializare la Paris (1938-1939). În 1940 își susține doctoratul în filosofie, la Universitatea din București, cu teza ”Schiță pentru istoria lui ‘cum e cu putință ceva nou”’.
”Din toamna lui 1938 până în toamna lui 1940 se avântă în activitatea politică naționalistă de dreapta și în septembrie și octombrie 1940 colaborează la ‘Buna Vestire’ cu articole ideologice deschis în favoarea legionarilor. O experiență publicistică personală este gazeta ‘Adsum’, scoasă la Sinaia în august 1940, în număr unic și cu texte scrise doar de el”, se arată în ”Dicționarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, București, 2005).
Între 1941-1944 a fost referent pentru filosofie în cadrul Institutului Româno-German de la Berlin. Aici îi întâlnește pe Nicolai Hartmann și pe Martin Heidegger și participă la seminariile lor. Concomitent a editat, împreună cu C. Floru și M. Vulcănescu, patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul ”Isvoare de filosofie” (1942-1943), și a participat activ la întemeierea Asociației Filosofice ”Prietenii lui Nae Ionescu”, potrivit ”Dicționarului scriitorilor români” (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu; Editura Albatros, București, 2001) și ”Dicționarului general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, București, 2005). Din toamna anului 1944 până în primăvara anului 1949 a trăit retras la moșia de la Chiriacu. După ce, în anii războiului, se orientase tot mai mult către Platon și Hegel, în 1947 publică un studiu despre Goethe.
Deoarece în 1938 tatăl său îi cedase 50 de hectare ca să se poată întreține, iar după moartea acestuia îl moștenise, Constantin Noica este arestat în 1949, expropriat, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu la Câmpulung-Muscel, unde va sta până în toamna anului 1958. Aici scrie ”Încercare asupra filosofiei tradiționale” (1950) și ”Anti-Goethe” (1952). Tot în această perioadă divorțează de prima sa soție, englezoaica Wendy Muston, și se recăsătorește în 1952 cu Mariana Nicolaide. Din căsătoria cu Wendy Muston a avut doi copii: Dinu, care va deveni mai târziu diacon călugăr într-o mânăstire ortodoxă din Londra, și Dina, care avea să se stabilească în 1955 împreună cu mama ei în Marea Britanie.
A fost arestat din nou, în decembrie 1958, și învinuit, după cum avea să menționeze el însuși, pentru ”ascultare de posturi de radio străine și comentarii dușmănoase; răspândirea lucrărilor mele în manuscris și a cărților primite de la Emil Cioran și Mircea Eliade; preconizarea unei schimbări a regimului” (”Dicționarul general al literaturii române”, Ed. Univers Enciclopedic, 2005). A fost judecat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Este eliberat în august 1964, iar în 1965 este încadrat cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, unde va lucra până la pensionare, în 1975. Ultimii ani din viață, începând cu anul 1975, i-a petrecut la Păltiniș, lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi.
În perioada 1964-1987 Noica ”își dă măsura personalității creatoare”. ”Își formulează un sistem filosofic original, publică studii, eseuri de filosofie a culturii, se deschide spre spiritualitatea românească, cu deosebire către câteva culmi reprezentative din perspectiva sistemului de gândire, și către limbajul filosofic românesc, face traduceri din Platon și contribuie, alături de Petru Creția, la realizarea ediției de ”Opere” ale filosofului Ideii, militează, în scris și organizatoric, pentru tipărirea manuscriselor lui Mihai Eminescu, reia proiectul unei școli filosofice, încolțit în anii războiului, și este mentor pentru mai mulți tineri, dintre care în prim-plan se află Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger și alți câțiva (…)” (”Dicționarul general al literaturii române”, Ed. Univers Enciclopedic, 2005).
”Preocupat de la început de problema științei, Noica este unul dintre cei mai erudiți gânditori români, ”parcurgând aproape tot registrul filosofiei” (A. Dumitriu), de la gnoseologie, filosofia culturii, axiologie și antropologie filosofică la ontologie și logică.O contribuție capitală a adus în domeniul ontologiei și metafizicii” (”Dicționarul scriitorilor români”).
Din vasta sa operă mai amintim: ”Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei Introduceri kantiene a ”Criticii judecății” ” (București, 1943); ”Jurnal filosofic” (București,1944); ”Pagini despre sufletul românesc” (București, 1944); ”Douăzeci și șapte trepte ale realului” (București, 1969); ”Rostirea filosofică românească” (București, 1970); ”Creație și frumos în rostirea românească” (București, 1973); ”Eminescu. Gânduri despre omul deplin al culturii românești” (București, 1975); ”Despărțirea de Goethe” (București, 1976); ”Sentimentul românesc al ființei” (București, 1978); ”Spiritul românesc în cumpăna vremii. Cele șase maladii ale spiritului contemporan” (București, 1978); ”Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel” (București, 1980); ”Devenirea întru ființă. I. Încercare asupra filosofiei tradiționale. II. Tratat de ontologie” (București, 1981); ”Scrisori despre logica lui Hermes” (București, 1986) ș.a.
Postum au mai apărut ”De dignitate Europae” (București, 1988, în limba germană), ”Jurnal de idei” (București, 1990), ”Rugați-vă pentru fratele Alexandru” (București, 1990), ”Eseuri de duminică” (București, 1992), ”Introducere la miracolul eminescian” (București, 1992), ”Carte de înțelepciune” (București, 1993), ”Echilibrul spiritual” (București, 1998) ș.a.
A fost distins cu Premiul Herder în 1988. La 3 iulie 1990 devine membru post-mortem al Academiei Române, conform dicționarului ”Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).
Constantin Noica a murit la 4 decembrie 1987, la Sibiu, și a fost înmormântat, conform dorinței sale, la Schitul de la Păltiniș.
În 2009, cu prilejul împlinirii unui secol de la nașterea filosofului Constantin Noica, la Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române a avut loc o manifestare intitulată ”Arhitectura ființei”. Cu același prilej au fost prezentate volumele: ”Noica și Securitatea” (I), ediție îngrijită de Dora Mezdrea (Editura MNLR), ”Modelul cultural Noica”, de Marin Diaconu (Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă), ”Constantin Noica — Repere bio-bibliografice” de Stan V. Cristea (Editura RCR Editorial), ”Constantin Noica și aventura facsimilării manuscriselor eminesciene” de Valentin Coșereanu (Editura MNLR). Tot în 2009, Secția de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române a organizat o sesiune științifică dedicată centenarului marelui filosof român.
