Un colecționar român a ajuns în Cartea Recordurilor cu colecția sa care depășește 200.000 de piese. Pentru a le depozita a amenajat un muzeu pe opt paliere. Ion Chirescu este arhitect și investitor imobiliar.
De ce l-ați numit Muzeul Recordurilor Românești?
Cinci dintre colecțiile noastre sunt cele mai mari din lume. Guinness Book a atestat acest lucru.
Eu nu mi-am propus, atunci când am început să colecționez, să ajung la recorduri și nici nu mi-am stabilit un număr anume. Niciodată nu am stat să le număr, chiar dacă în întâlnirile cu alți colecționari îmi dădeam seama de ce aveam acasă. Le vedeam, le cumpăram, le puneam împreună, le admiram și la un moment dat, am realizat că numărul lor este destul de mare. Acum avem:
• 30.000 de tirbușoane
• 15.000 de trivete (suport pentru fier de călcat)
• 35.000 de fiare de călcat
• 10.000 de aparate foto
• 100.000 de timbre și alte elemente filatelice
În afară de ele, mai există alte 25 de colecții, de 150-200 de piese mici, de uz casnic din care am încercat să adun cele mai interesante obiecte, primele apărute în lume și să arăt modul cum au evoluat până la dispariția lor: mașini de scris, lămpi cu acetilenă, râșnițe de cafea.
Cum a apărut dorința de a colecționa?
Aveam vreo 15 ani când mergeam la clubul filateliștilor împreună cu tata. Vara ne adunam în Parcul Cișmigiu, iar iarna într-o cameră foarte mare, în centru, unde veneau colecționari, și făceau schimburi de informații, vedeam clasoare și exemplare noi.
A colecționa este un microb și nu glumesc când spun acest lucru. Sunt oameni care se nasc cu el, atât de simplu. De mic, colecționam timbre sau șervețele. Deci e clar că m-am născut virusat. Și mi se pare că microbul se moștenește dacă mă gândesc că și fratele bunicului meu, o vreme directorul Poștei din Cluj, era un pasionat colecționar de timbre.
Am început să colecționez pe la cinci ani, când tata mi-a arătat primul clasor, pe care și el îl moștenise de la bunicul. Și erau timbre din toată lumea. În general, în anii aceia, acum mai bine de 50 de ani, părinții încurajau copiii să colecționeze timbre, pentru că aceste clasoare erau adevărate enciclopedii. Cum să nu înveți geografie dacă în timbre găseai tot felul de detalii: Barbados, Vaduz sau Seychelles? De curiozitate, deschideai un atlas și căutai detalii.
La început aveam timbre din România, uneori timbre tematice și, încet-încet, am început să înțeleg ce înseamnă filatelia. Apoi am moștenit colecția de la fratele bunicului, iar curiozitatea m-a dus să o completez.
„Cele mai rare piese sunt niște erori.”
Reperele obișnuite de valoare a unei colecții filatelice sunt timbrele Cap de bour. Care este valoarea colecției dvs. după acest criteriu?
Este adevărat că avem mai mult de 50.000 de piese extrem de rare sau unicat. Însă valoarea acestei colecții nu este socotită după criterii financiare. Se poate lesne vedea că sunt obiecte simple, nu bijuterii, tablouri sau sculpturi. Pentru că nu acesta este cel mai important lucru, valoarea ca atare.
Însă trebuie să recunosc faptul că primul criteriu a fost cel estetic. Nu pot să fiu altceva! Unchiul meu este arhitect și, de când eram foarte mic a observat înclinația mea către desen și mi-a fost un bun ghid. Am terminat arte plastice la Liceul Tonitza, sunt absolvent de arhitectură, iar obiectele pe care le văd, mai ales cele vechi, le evaluez după cum arată, grafic, să spun așa. Sunt oameni care se uită la ele ca mecanisme, după modul cum au fost executate sau după complexitatea lor. La mine primează felul în care arată.
Sunt obiecte care în ziua de astăzi nu mai există, nici aici, nici în altă parte. Vedem că tehnologia avansează, un lucru bun, și multe dintre obiecte se transformă sau dispar cu desăvârșire. Și vă dau exemplul aparatelor de fotografiat, cu industria pe orizontală: substanțe chimice, aparate, tehnologie, obiective foto. Milioane de oameni lucrau în această industrie. Astăzi, aparatul foto este o gaură într-un telefon. Așa încât cele vechi vor rămâne în grija muzeelor și a colecționarilor.
Care sunt piesele cu care vă mândriți?
Valoarea lor stă de fapt în raritate. Eu nu pot decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu că există, că au rezistat și eu am avut posibilitatea să le aduc aici. Unul dintre lucrurile foarte interesante ale colecționarilor este că vor căuta erorile. Cele mai rare piese sunt niște erori.
Gândiți-vă ce nonsens ca un lucru prost executat sau prea scump a ajuns să devină pentru colecționar cel mai valoros. Deci valoarea lui rezidă nu în bani, ci în raritate.
În decursul istoriei omenirii toți au încercat să inventeze ceva. De pildă un tirbușon, pentru care lupta, în alte vremuri, era să se găsească mecanisme cu care să poată fi scos cât mai ușor dopul din sticlă. Și permanent s-au făcut patente și invenții. Ei bine, au existat tirbușoane atât de prost făcute, nu au funcționat, prin urmare niciun producător nu a vrut să cumpere patentul și să-l producă în serie. Iar până acum au rezistat o piesă ori două, găsite pe undeva.
„Eu nu te-am întrebat dacă vrei să o vinzi, eu te-am întrebat cât costă.”
Cum este dorința de a obține cu orice preț ceva?
Întâi apare plăcerea de a vedea ceva frumos. Iar când vezi niște tirbușoane lucrate în perioada Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, sau din perioada Rococo nu poți rămâne indiferent. În aceste perioade oamenii aveau o deosebită predilecție către artă, iar munca lor simplă dar extrem de bine făcută nu o mai poți întâlni astăzi. Mă uit la ele ca la niște obiecte frumoase, făcute acum 200-300 de ani și care arată evoluția omenirii. Avem obiecte pe care le-am văzut la stră-bunici în gospodării. Cred că fiecare a văzut un fier de călcat cu cărbuni și cu cocoș în care bunica punea cărbuni încinși și călca. Ori alte obiecte simple, cum este o lampă cu gaz sau petrol în care licărea o lumină în casa fără curent electric. Evident că nimeni nu le mai produce în ziua de azi și au devenit obiecte de colecție.
Care este primul tirbușon care a intrat în colecție?
Am un prieten vânzător de antichități și la el am văzut pentru prima dată o mini-colecție de 13 tirbușoane. M-am uitat la ele, erau complet diferite de ce știam eu despre un tirbușon, unele dintre ele adevărate opere de artă. Am văzut colecția. Și, pentru că știam că el asta făcea, tranzacționa opere de artă, i-am făcut o ofertă. Mai bine zis, l-am întrebat cât costă colecția. Iar el mi-a zis: „nici vorbă, asta este colecția mea, adunată în ani de zile, cu mari eforturi am reușit să o găsesc. Este singura mea colecție de suflet și vreau să o păstrez.” Și atunci m-am simțit obligat să îi spun: „eu nu te-am întrebat dacă vrei să o vinzi, eu te-am întrebat cât costă.” Și cred că l-am sunat în fiecare săptămână până când, după ce au trecut vreo șase luni, a zis „gata! E prea mult! M-am hotărât, ți-o dau numai să nu mă mai bați la cap!”
Dar recunosc că între timp nu am stat cu mâinile în sân. Am vrut să înțeleg despre ce este vorba. Am cumpărat cărți, reviste, publicații și am început să studiez fenomenul.
Și ce ați descoperit? Până la urmă, tirbușonul este un obiect utilitar și banal.
Absolut. Cred că puține lucruri sunt atât de simple ca un tirbușon: un mâner și o spiră înfiptă în el. Povestind cuiva este greu să îl convingi că un lucru banal poate să fie o operă de artă. I-am povestit unui prieten că vreau o colecție de tirbușoane și s-a uitat la mine ca la o ciudățenie a naturii. „Cum să faci colecție de tirbușoane? Așa ceva nu am auzit în viața mea! Un mâner și o spiră. Ce să colecționezi? Bun, ai două, ai cinci, 100 dar cum să ai 30.000 de tirbușoane?”
Este greu de explicat.
Când te apuci să colecționezi nu știi unde sunt limitele, unde te vei opri. Nu ai cum să știi. Așa că începi să cauți pe internet, te întâlnești cu alți colecționari. Tehnologia ne-a ajutat foarte mult: găsește cineva un obiect prăfuit în pivnița bunicilor, îi face o poză, o pune pe internet iar tu, din România, din vârful patului o vezi, cumperi obiectul și el îți vine acasă. Dar mai există încă, peste tot în lume, sâmbăta și duminica, talciocuri, târguri de vechituri unde oamenii își aduc lucrurile de care nu mai au nevoie. Vin, le pun pe o măsuță și altcineva trece pe acolo și le cumpără. Așa poți găsi comori.
Să povestim despre cel mai scump tirbușon vândut vreodată într-o licitație. Spunem doar atât, are valoarea unui apartament. Dacă vorbim despre un apartament de 45.000, de 70.000 sau de 120.000 de euro ne spuneți dvs.
Sau descoperiți singuri în muzeu. Aș vrea să vorbim însă despre valoarea lui simbolică. A stat 656 de ani în piciorul Podului Londrei. Iar când acesta a fost demolat cineva a avut ideea să creeze acest tirbușon, singurul în lume, turnat din acel oțel. În plus, tirbușonul a fost creat cu un mecanism complex, cu sistem de criket, cu niște rotițe care, în momentul în care învârți mânerul, intră spira în dop și pe urmă, la o anumită adâncime se aude un mic clac și se schimbă sensul, așa încât, chiar dacă tu continui să învârți în aceeași direcție, tirbușonul trage dopul afară. A fost una dintre marile invenții din acea vreme, în plus, oțelul Londrei îl face o piesă absolut senzațională.Eu l-am achiziționat într-o licitație în Anglia, dintr-o colecție valoroasă și am reușit să îl iau, nu-i frumos să spun asta, spre tristețea englezilor care ar fi vrut să îl păstreze.
Dar îi așteptăm aici, să îl vadă, mai ales că este într-o colecție deschisă vizitatorilor.
Când veți pune „Stop! Colecția este desăvârșită!”?
E greu să oprești un colecționar să adune obiecte importante pentru el. Dar trebuie să recunosc faptul că acum foarte greu mai găsesc piese pe care să nu le am deja în patrimoniu. Dar mai am surprize.
Există câteva mii de colecționari de tirbușoane în lume. Cei mai mulți sunt cei care strâng timbre. Sunt milioane. Cei ca noi sunt câteva mii sau chiar câteva sute, iar ei s-au coagulat în niște cluburi internaționale. Se întâlnesc de două-trei ori pe an și există și o întâlnire a tuturor colecționarilor. Iar ăsta este un mod de a te întâlni cu alții, de a împărtăși pasiuni comune. La fel se întâmplă cu cei care strâng fiare de călcat sau trivete (suportul fierului de călcat).
„Numai fiarele de călcat cântăresc peste 160 de tone. ”
Colecția de timbre încape într-o valiză. Dar dacă vorbim de fiare de călcat, lucrurile se complică. Și bănuim că soția dvs. v-a invitat amabil să vă mutați colecția la un moment dat.
Exact așa s-a întâmplat. Și trebuie să recunosc sincer că ideea muzeului a venit pe ocolite, de la soția mea. Când am început colecția, puneam piesele în birou sau în dormitor. Apoi am început să nu mai avem loc, deci am dus și în sufragerie. Apoi am ocupat bucătăria. Apoi m-am mutat în pivniță. Nu mai era loc nici acolo. Și atunci a fost momentul în care soția mi-a zis: „ori îți iei astea de aici, ori pleci cu ele cu tot.” Elegant și frumos. „Și unde să le duc?”, am zis. „Deja nu mai este problema mea! Știi ce? Fă-ți tu un muzeu!”. Ei bine, nu mai stai mult la discuții după aceste cuvinte.
Iar după ce am mutat colecția de acasă, prietenii mi-au zis că probabil imobilul s-a ridicat cu 3 centimetri din pământ! Și pare verosimil. Numai la fiarele de călcat sunt peste 160 de tone.
De ce ați căutat fiare de călcat și trivete?
Din același motiv: acolo sunt niște bijuterii. Discutăm despre niște obiecte de rutină. Și cu toate astea, dacă vezi câtă muncă, ce migală, ce simț artistic, nu poți fi indiferent. Sigur că ele erau făcute pentru casele regale și cele ale aristocraților vremii, oamenii simpli abia aveau ce îmbrăca, nu se punea problema de călcat.
Acum avem în colecție piese de la începuturile rudimentare când oamenii aveau nevoie să netezească pieile, blănurile, iar prin frecare pielea se întindea. Apoi avem niște piese din China antică, primele atestări ale fierului de călcat, niște recipiente unde se puneau cărbuni și cu ele se netezea mătasea naturală.
Ce spuneți despre obiectele românești? Știm noi să ne conservăm istoria, chiar și asta simplă, gospodărească?
Nu aș da vina pe români. Trebuie să luăm în calcul valurile în care istoria a trecut peste noi tăvălug. E simplu să spui că americanii și-au păstrat obiectele, dar la ei nu a fost război.
Bine, dar Germania?
Trebuie să spunem că există și un cult al păstrării obiectelor, altul decât la noi. La fel în Anglia, chiar dacă și ea a suportat bombardament. La noi trebuie luată în calcul și perioada comunistă în care mare parte din obiectele din perioada regalității au fost distruse: cărți, documente, obiecte topite. Deci, puține obiecte din România sau din Europa de Est s-au păstrat. Obiectele noastre vin mai degrabă din țări care au avut tradiție și au ținut să o păstreze. Aici intervenim noi, colecționarii, muzeele, să ajutăm și să conservăm o parte din obiectele care altfel ar dispărea.
De ce o faceți?
Este o pasiune a mea, care a pornit de când eram mic, și plăcerea de a avea lucruri frumoase. Am început cu o colecție mică, sigur că lucrurile au crescut în timp dar au fost legate numai și numai de pasiune. Mi-ar fi simplu să spun că din patriotism, dar nu aceasta a fost motivația. Nu a fost o muncă sau un sacrificiu copleșitor în spate. Am făcut-o cu foarte mare plăcere. Și încă ceva: am făcut-o pentru mine.
Doar că bucuria de a colecționa am vrut să o împărtășesc și cu alții. Și așa am deschis muzeul. Mărturisesc că sunt mândru că am reușit să fac în București, în România, o astfel de colecție.
Sursa www.life.ro